După ce o vreme îndelungată a purtat crucea suferinței alături de Hristos suferind de insuficiență cardiacă, respiratorie, renală și diabet, poetul Adrian Păunescu s-a mutat printre îngeri în această dimineață la ora 7.15 la vârsta de numai 67 de ani.

Zilele acestea presimțind cumva prematura mutare a maestrului din lumea cea plină de doruri în lumea cea fără de dor presa a difuzat numeroase emisiuni cu acest om cu adevărat deosebit. Cu greu pot descrie starea pe care sufletească prin care am trecut asearăurmărind în Emisiumea „Răi da buni , realizată de domnul Mihai Morar de la Antena 2.

Versurile și piesele compuse de marele poet m-au impresionat profund și pe mine și pe mama prin sensibilitatea și curăția sufletească pe care le transmit.

„Rugă pentru părinți“, Se urcă Basarabia pe cruce“, „ Colindul gutuii din geam“, „Ochii albaștrii ai lui Dumnezeu“ ori „Rugaciune pentru 1 decemcrie“ sunt doar câteva din poeziile marelui artist ce te cutremură în toată ființa și te impresionează până la lacrimi si te fac mândru că ești român. Prin poeziile și cântecele lui, acest mare om reușea mereu să te facă să îți iubești neamul, istoria, țara, viața și libertatea, reușea ca prin cultură să unească România și Basarabia, unire ce reprezenta de altfel marele lui ideal național.

Deși m-am născut abea în 1989 și nu am prins prea mult din activitatea Cenaclului Flacăra am avut totuși acum câțiva ani bucuria de a gusta din munca acestor oameni minunați prin intermediul mijloacelor mass-media, acum câțiva ani când domnul Păunescu a fost invitat pe un post alături de alți membrii ai renumitului cenaclu precum Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi ori Tatiana Stepa. Deși acea emisiune a început pe la ora 21 întinzându-se până spre 3-4 dimineața am rămas captivat fără a simții povara somnului, bucurându-mă de poezii sau piese precum Gorunul lui Horea, Tu Ardeal, Rugă pentru Părinți și multe altele, ajungând chiar să fredonez pe ici pe colo mici părți din cântecele ce îmi erau cunoscute. Azi aduc un omagiu domnului Păunescu și îi mulțumesc și lui și Tatianei și celor ce sunt încă vii pentru acea seară minunată.

Așa cum spunea mereu a iubit și a promovat talentul și de aceea nu s-a sfiit să îi ia alături și pe cei mai mici dacă aceștia o meritau, îmi amintesc că printre artiștii ce îi stateau alături în acea seară se număra și tânărul Noni Răzvan Ene, fost elev de chitară a Tatianei Stepa și care nu avea atunci mai mult de 10-11 ani dar care se încadra foarte bine ăn acea seară românească și îți mângâia sufletul cu vocea lui caldă. De altfel în ultimii ani marele poet era în fiecare an alături de tinerele talente la Festivalul pentru copii de la Mamaia. Îmi aduc cu drag aminte lacrimile pe care le-am văzut în ochii lui întro înregistrare din 2004 atunci când bunul meu prieten și frate de suflet Alexandru Ocu a interpretat alături de colega lui Diana Vartolomei piesa „Maluri de Prut” De altfel nu pot uita, bucuria din ochii dânsului pe care am anul acesta la Mamaia când aceeași doi copii au luat de data aceasta marele trofeu întro formulă mai extisă cu trupa Stars of Music, oferind publicului un moment 100% românesc, Atunci din motive pe care nu le cunosc s-a retras din juriul festivalului dar apoi s-a întors spunând ca are o datorie de suflet față de copii, față de public, față de organizatori. Profitând de mutarea la cer a domnului Aurel Manolache și a Mădălinei Manole, le-a vorbit atunci tinerilor despre valori, despre bucuria de a trăii despre frumusețea vieții. Aceasta a fost de altfel ultima oară când eu am avut ocazia de al auzi vorbind pe marele poet.

Dumnezeu l-a chemat acum acolo sus alături de bunii lui prieteni Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru, Nichita Stănescu și mulți, mulți alți români de cinste dar înainte de a pleca domnul Păunescu a vrut să ne mai lase un ultim mesaj ca dovadă a grijii și iubirii lui. Cu câteva zile înainte de a pleca printre îngeri a scris o ultimă poezie pe care cu îngăduința voastră aș vrea să o împart cu voi.

De la un cardiac, cordial

„De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate.”

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Iată că până și în ultimele zile ale vieții sale pe patul de spital el se gândea cu drag la noi și la Țară. Poetul care reușea să scrie un volum întro singură noapte era mereu stăpânit de dragoste, de dragoste pentru părinți și pentru neam și pentru frumos.Puțini au știut să scrie cu atâta sensibilitate despre părinți și de aceea vă pun înainte o altă poezie, una dintre perlele maestrului intitulată „Repetabila povară“, per să vă placă și vouă măcar atât de mult pe cât mi-a plăcut mie.

Repetabila povară

„Cine are părinți, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinți? Niște oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.”

Însă dincolo de orice eu l-am iubit pe Adrian Păunescu pentru patriotismul lui. Deși a trăint în România el nu a uitat niciodată de Basarabia, locul nașterii sale o purta mereu în suflet, era un cunoscător al rănilor pe care românii din Basarabia le-au avut de îndurat dar în același timp nu i-a uitat pe Horea, Iancu sau alți înaintași ai neamului românesc de dincoace de Prut și reușea să te cutremure impresionându-te până la lacrimi cu dragostea lui față de țară și neam.

Basarabia pe cruce

„Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârșit pământul,
Vin triburi, să ne ia pămînt și frați
Și-n fața lor abia rostim cuvântul
Și, prin tăcere, suntem vinovați.

Ce cale poate țara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Și nu știm învierea când va fi.”

Rugăciune Pentru 1 Decembrie

„Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.

Prea mult abandonați acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbușit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide și în găști,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învață să urăști.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit și duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfântă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ți pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.”

(Adrian Păunescu, Româniada, Ed. Păunescu, 1993-1994)

E greu a cuprinde în cuvinte opera vastă a unui om cum este Adrian Păunescu dar mi-am dorit să împart cu voi câteva gânduri și simțăminte izvorâte din suflet, oferindu-vă și câteva detalii despre biografia și opera sa. Mai multe despre biografia autorului dar și lista cărților publicate o găsiți pe Wikipedia

Deși poetul Adrian Păunescu s-a mutat printre îngeri alături de mulți alți artiști el rămâne încă viu atâta timp cât noi îl vom păstra în suflet ,copii și tineri talentați precum Alexandru Ocu, Diana Vartolomei, Noni Răzvan Ene, Ion Moise Eădulescu și alți colegi de ai lor vor păstra în suflet și duce mai departe opera acestui mare român prin piesele și talentul lor, de aceea am decis să închei această postare cu 3 din piesele lor ce au fost scrise de marele poet.

DIALEX (Diana Vartolomei și Alexandru Ocu) -Maluri de Prut

Noni Ene- Ochii albaștrii ai lui Dumnezeu

Iun Moise Bădulescu-Rugă pentru părinți

Povestea maestrului Adrian Păunescu nu se încheie aici ci s-a oprit doar o clipă în lumea aceasta pentru a renaște în veșnicie.

Maestrul avea în o poezie „Te salut generaţie în blugi!“ acum când v-ați mutat la cer un urmaș al acelei generații deja mature vă salută cu respect aducându-vă un omagiu de suflet. NU VĂ SPUNEM „ADIO!“ CI „RĂMAS BUN, LA REVEDERE!“

Nu știu câți dintre voi cunosc faptul că astăzi se împlinesc 92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Țara Mamă. La 27 martie 1918 Sfatul Țării format din 183 de membri decide prin vot unirea Basarabiei cu România. La istoricul eveniment au luat parte importante personalități ale vremii precum: Ioan Inculeț, Pan Halipa, Dr. Ciugureanu ori Alexandru Marghiloman ce era pe atunci Prim-ministru al României și reprezentant al Regelui Ferdinand.

Prin Actul de Unire și o telegramă transmisă regelui Ferdinand, în urma votului majorității (86 pentru, 3 contra, 36 abțineri, 13 absenți) era decisă Unirea cu Țara Mamă.

Proclamația unirii afirma cu tărie următoarele:

„În numele poporului Basarabiei. Sfatul Țării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!“

După ce vreme de 106 fusese stăpânit de Țarii Rusiei începând cu Țarul Alexandru I pământul Basarabiei se unea din nou Patria Mamă, frații ce fuseseră până atunci despărțiți erau din nou împreună uniți în cuget și credință, iar Prutul ce până atunci fusese hotar între frați a devenit atunci un pod de flori. Regele Ferdinand considera totul ca fiind „Un vis frumos ce s-a înfăptuit“ și afirma fericit „Din suflet mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restriște, ca o mângâiere, să văd – după o sută de ani – pe frații noștri basarabeni revenind la Patria Mamă“ în vreme ce primul-ministru afirma plin de entuziasm „În numele poporului român şi al Regelui României, cu adâncă emoție și falnică mândrie, iau act de hotărârea cvasi-unanistă a Sfatului Ţării şi la rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu România“

Din păcate această Unire ce era menită să dureze „pururi și totdeauna“ nu a rezistat vitregiilor vremii și după ce mai cucerise de 2 ori pământul românesc dintre Prut și Nistru în 1812 și 1878 armata Roșie pune din nou stăpânire pe Basarabia la data de la 28 Iunie 1940, urmare a pactului secret Ribbentrop-Molotov din 1939. Cu toate că trupele române la ordinul generalului Antonescu eliberează Basarabia la data de 22 Iulie 1941, trei ani mai târziu la 23 August 1944, rușii ocupă Basarabia pentru a patra oară.

Vreme de 50 de ani Basarabia a fost un pământ greu încercat. Aproximativ 1 183 972 de români (bărbați, femei și copii) au fost deportați în perioada 1940-1964, introducerea alfabetului chirilic, obligativitatea limbii ruse ori închiderea bisericilor și eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române nu au fost altceva decât măsuri menite să îi facă pe românii de peste Prut să-și uite identitatea istoria și neamul dar în ciuda acestor încercări au existat mereu oameni ce au păstrat vie identitatea românească peste Prut. După 1990 odată cu căderea regimului comunist legăturile dintre București și Chișinău s-au reluat, a fost reintrodusă limba română în școli iar o mulțime de oameni simplii au refăcut atunci peste Prut un pod de flori.

Pe toată perioada comunistă dar și după 1990 oameni precum Grigore Vieru, ori soții Doina și Ion Aldea-Teodorovici au susținut vie și trează identitatea, limba, cultura și istoria românilor de acolo.

Acești oameni minunați sunt defapt motivul pentru care vă pun astăzi înainte acest crâmpei de istorie. Această postare și ziua de azi este defapt un prilej de care mă folosesc pentru a aduce un omagiu acestor oameni pe care deși nu i-am cunoscut personal îi apreciez și respect foarte mult pentru patriotismul lor.

De fiecare dată când îi aud cântând pe soții Aldea-Teodorovici ori citesc câteva versuri a regretatului Grigore Vieru un fior mă cuprinde trecând prin tot trupul și mă simt foarte fericit și mândru că sunt român. Sperând că va fi și pentru voi o bucurie aș vrea să împărtășesc cu voi o piesă interpretată cu deosebită sensibilitate de către Cristofor Teodorovici, fiul soților Aldea-Teodorovici, doi mărturisitori ai românismului plecați mult prea devreme să cânte despre Patrie printre îngeri, dar a căror memorie rămâne încă vie prin muzica lor.

Eminescu, o piesă a Soților Aldea-Teodorovici, pe versuri de Grigore Vieru

Deși toți acești trei mari români au plecat la Domnul există o mulțime de tineri copii talentați care le-au preluat opera și continuă ei însăși să cânte despre neam și țară.Un bun exemplu sunt prietenii și frățiorii mei de suflet Alexandru Ocu, Diana Vartolomei ori Mario și Raluca Gălățanu, 4 tineri Ieșeni ce au obținut numeroase premii la diverse concursuri muzicale din țară și nu numai, care i-au cunoscut pe acești mărturisitori ai românilor de peste Prut, sunt mereu mândri să spună că sunt români cântând cu atâta drag și purtând mai departe prin munca lor mărturia despre neam și țară a patrioților Basarabeni și a celor apropiați lor pe care au avut bucuria, cinstea și onoarea de ai cunoaște.

DIALEX (Diana Vartolomei și Alexandru Ocu)- Maluri de Prut, piesă cu care au obținut premiul I la Festivalul Mamaia Copiilor ediția 2008

DIALEX (Diana Vartolomei și Alexandru Ocu)- Iertare, piesă interpretată în recital la Festivalul Constelația Juniorilor ediția 2009

Blue Angels (Mario și Raluca Gălățanu)- Pentru ea, piesă cu care au obținut premiul I la Festivalul Mamaia Copiilor ediția 2009

Sunt patru tineri ce îmi sunt foarte foarte dragi, oameni pe care îi consider a fi printre frații mei de suflet. Patru tineri pe care sunt foarte mândru că îi cunosc și care prin piesele lor, prin talentul și munca de care dau dovadă mă fac să fiu mândru că sunt român, conștient fiind că atâta vreme cât mai există oameni sensibili, curați și buni ca ei Românie este pe mâini bune.După aceste piese foarte frumoase cântate de acești patru copii talentați dragi sufletului meu aș dorii să închei această postare cu niște versuri, trei poezii ale celui ce este, a fost și va rămâne Grigore Vieru, „poetul neamului românesc“

În limba ta

„În aceeași limba

Toată lumea plânge,

În aceeași limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poți s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ți-e dor de mama,

Și vinul e mai vin,

Și prânzul e mai prânz.

Și doar în limba ta

Poți râde singur,

Și doar în limba ta

Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți

Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia

Și nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în față,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.”

Dorul și limba

„Cerul e țesut din stele,
Luncile – din floricele,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.

Din pământ izvorul iese,
Grâul – din semințe dese,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.

Razele ne vin din soare,
Iar miresmele – din floare,
Numai dorul strămoșesc –
Din cuvântul românesc.“

Scrisoare din Basarabia

„Cu vorba-mi strâmbă și pripită

Eu știu că te-am rănit spunând

Că mi-ai luat și grai și pită

Și-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă și goală

Pe mine, frate, cum să-ți spun,

Pe mine m-au mințit la școală

Că-mi ești dușman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu, Dulci frați de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot și prea târziu,

Mi-e dor de voi și vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,

Un bine graiul cel sluțit.

Citesc azi pe Arghezi, Blaga

Ce tare, Doamne,-am fost mințit!

Cu pocăință nesfârșită

Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită

Ce despre tine, frate,-am spus.

Din Basarabia vă scriu,

Dulci frați de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot și prea târziu,

Mi-e dor de voi și vă sărut.

Aflând că frate-mi ești,

odată Scăpai o lacrimă-n priviri

Ce-a fost pe loc și arestată

Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,

Din drobul mut al lacrimei Ocnașii scot și astăzi sare

Și nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu, Dulci frați de dincolo de Prut.

Vă scriu cum pot și prea târziu,

Mi-e dor de voi și vă sărut.“

Deși istoria și conducerea acestei lumi ne-au despărțit vreme îndelungată prefăcând Prutul întrun hotar între fii aceluiași neam românesc, noi am rămas și vom fi mereu frați uniți de credință, strămoși și grai. Deși nu am pășit niciodată pe sfântul pământ al Basarabiei îi port mereu în suflet pe cei de acolo și aștept cu ardoare clipa când voi putea aprinde o lumânare la mormintele acestor mari patrioți demni de cinste și modele de urmat: Doina, Ion Aldea-Teodorovici și Grigore Vieru.

    Acum când se împlinesc 160 de ani de la naşterea celui ce este numit pe buna dreptate poetul neamului romanesc voi încerca prin mila si ajutorul lui Dumnezeu sa vorbesc in cuvinte simple si mult prea sărace despre importanta si exemplul demn de urmat pe care Mihai Eminescu ni-l oferă prin poezia sa inegalabilă.

         Deşi au trecut aproape 120 de ani de la adormirea întru Domnul a marelui poet, acesta are încă o importanţă majoră în inimile fiecărei generaţii de tineri, nu există tânăr a cărui suflet să nu tresalte măcar o clipă la versurile minunate ale poetului, la romantismul şi sensibilitatea acestora ce adesea te impresionează, până la lacrimi.

         Prin poezia eminesciană acesta descoperă frumuseţea naturii, taina iubirii, despre care însuşi autorul spunea „Este o fericire să iubeşti. Dar există una şi mai mare – sa fi iubit. Cine le are pe amândouă este mai tare decât soarta, mai veşnic decât moartea“ despre , dragostea fata de neam şi tară precum şi frumuseţea credinţei. De fiecare dată când reciţi, asculţi sau lecturezi din versului poetului nepereche este cu neputinţă să nu simţi o parte din sufletul poetului, să nu te simţi copleşit de frumuseţea slovelor sale, sau să nu te simţi măcar pentru o secundă fericit şi mândru că eşti român. De fiecare dată inima ti-se umple de bucurie văzând că Dumnezeu în nemăsurata Sa bunătate a dăruit neamului românesc atâta frumuseţe, atâţia oameni de seamă, har şi talent, îngăduindu-ne al avea ca părinte şi model pe Eminescu.

       În cadrul operei sale Eminescu a avut şi câteva poezii cu conţinut religios, în care poetul îşi manifestă respectul şi dragostea ce o are faţă de credinţă, faţă de Dumnezeu şi faţă de Maica Sa.

       Pentru că ne aflăm la un seminar teologic, cu îngăduinţa dumneavoastră aş vrea să închei acest eseu, citând frumoasa poezie a autorului intitulată „Rugăciune“.

                         Crăiasa alegându-te                           Noi, ce din mila sfântului
                         Îngenunchem rugându-te,                   Umbră facem pământului,
                         Înalţă-ne, ne mântuie                         Rugămu-ne-ndurărilor
                         Din valul ce ne bântuie;                      Luceafărului mărilor;
                         Fii scut de întărire                              Ascultă-a noastre plângeri,
                        Si zid de mântuire,                             Regină peste îngeri,
                       Privirea-ti adorata                              Din neguri te arată,    
                      Asupra-ne coboară,                            Lumină dulce clară,
                     O, maică prea curată                          O, maică prea curată
                     Şi pururea fecioara,                            Şi pururea fecioara,
                    Marie!                                                Marie!

Să-L rugăm pe Preadulcele Hristos să ne îngăduie bucuria şi harul ca prin faptele noastre, prin dragostea pentru aproapele, pentru neam şi ţară şi mai ales prin credinţă să ne arătăm a fi nişte fii vrednici ai neamului românesc şi urmaşi ai lui Eminescu şi ucenici ai lui Hristos.