De-o fi să Te vedem vreodată,
Acolo sus în cerul cel sfințit,
Atunci o Doamne, Bunule ne iartă,
Pe noi ce prea adesea Ți-am greșit.
Ne iartă Doamne neputința,
Uitarea și că n-am iubit
Sădește-ne acum în inimă credința
Și depărtează de la noi tot ce-i greșit.
Ne iartă nepsarea monotonă
Că-n somnul cel adânc am adormit
Și că în zarva noastră de rutină
La Tine ades n-am mai venit.
Că prinși adesea-n griji ce pier,
Am amânat la Tine să venim
N-am mai privit o clipă în spre cer
Și nici măcar spre seară nu-Ți grăim.
Și dacă uneori spre Tine chiar pășim
Venim adesea doar să cerem
Și prea puțini smeriți să mulțumim
Că toate de la Tine le avem.
Tu Doamne nu însă Te mânii,
Te bucuri doar că ne revezi,
Ne binecuvintezi senin c-un semn al mâinii
Și-n plâns Te rogi să nu ne pierzi.
Te bucuri că măcar în suferință,
Cu noi alăturea să fi
Și-ai vrea ca orișice ființă
Să stea cu Tine-n orice zi
Nu vrei în suferință să ne pierzi
Când rătăcim pe-a vieții cale
Ci Blând și Bun Tu neîncetat veghezi,
Și-mparți o Doamne alinare.
În clipa grea Tu Doamne ne alini
Cu dragostea Ta Sfântă Tu ne întărești
Și faci ca să răsară roze-n loc de spini
Și toate astea fiincă ne iubești
Iar noi venindu-ne in fire.
Cădem atunci la Tine iar plângând,
Cerând iertare pentru pribegire
Că Te-am lăsat atâta timp plângând.
Puându-ne atunci pe brațe și în mâini,
Ne-mbraci din nou în haină albă
Pe robii cei de-o dinioară îi faci stăpâni
Și drepții îi așezi în a Ta Slavă.
Acum lipiți fiind pe veci de Tine
Îngenuchiem cu fața la pământ
Și te rugăm cu lacrimi și suspine
Să nu ne lași să mai plecăm nicicând
S-aprinzi în noi mereu a Ta iubre
Spre tot ce e frumos și sfânt
Și orice-am face în astă viețuire
Să nu uităm de Tine chiar nicicând
Ne mistuie cu dragostea-Ți supremă,
Sădește-n noi un dor de nemărginit
Să Te vedem pe Tine pacea cea eternă
În orice lucru bun ce-n drag ai zămislit.
Și-atunci văzându-Te pe Tine în toate
Om fi și noi poate măcar puțin mai buni
Și săvârșindu-le cu Tine toate
Tu ne preschimbi la toți viața în râu de har de și minuni.